Articolul de față își propune să analizeze modul în care anumite curente ideologice feministe, adesea asociate cu mișcările studențești ale anilor ‘60, precum și cu cele de eliberare sexuală, demantelează monogamia și exclusivismul sexual față de un singur partener. Întrebarea de la care pornesc în acest articol este: de ce consideră unii dintre ideologii feminiști că monogamia este dăunătoarea cauzelor feminismului și, prin urmare, că trebuie respinsă? Voi începe prin a descrie succint mișcarea feministă și rădăcinile sale istorice, după care vor urma motivele pentru care o parte din ideologia feministă consideră că monogamia este un construct social care oprimă femeile. După aceea, voi arăta una dintre soluțiile pe care ideologii feminiști și nu numai le-au găsit pentru a combate ceea ce ei numesc mononormativitate, și anume poliamorul. Voi sublinia legătura dintre revendicările ideologice feministe și poliamor, considerând că tocmai stigmatizarea femeilor care practică poliamorul (devenind astfel, în accepțiunea comună, promiscue) naște necesitatea feminismului de a legitima ideologic și teoretic poliamorul ca opțiune viabilă inclusiv pentru femei. 

   Ideologia feministă a fost teoretizată cu predilecție în anii ‘60. Curentul are însă rădăcini și în secolele anterioare (Ball, Dagger, 2000: 208). De pildă, în 1792, Mary Wollstonecraft scria O apărare a drepturilor femeilor (Ball, Dagger, 2000: 208), iar, în aceeași perioadă iluministă și revoluționară, Olympe de Gouges elabora Declarația drepturilor femeii și cetățenei (Vlad, 2012: 106). În secolul al XIX-lea, sufragetele își cereau dreptul la vot (Ball, Dagger, 2000: 209). În această epocă, feminismul nu se limita însă la o singură revendicare electorală, ci solicita eliminarea nedreptăților de toate felurile: sociale (drepturile egale, pregătire politică), economice (salarii egale), culturale (educație, pregătire mixtă) ș.a.m.d. (Vlad, 2012: 105-106). Juxtapunerea feminismului cu o încercare mai cuprinzătoare de a combate inegalitățile sociale a fost demonstrată și de susținerea mișcărilor aboliționiste de feministele Margaret Fuller, Lucy Stone, Sojourner Truth, Elisabeth Cady Stanton și nu numai (Ball, Dagger: 2000, 209). Secolul al XX-lea aducea cu sine o mare diversitate de facțiuni în sânul mișcării mai largi a feminismului, care se îmbina cu elemente de socialism și anarhism. (Ball, Dagger: 2000, 209). Anii ’70-’80 au adus o nouă schimbare de perspectivă a feministelor. Astfel, Simone de Beauvoir a subliniat lipsa elementului natural și prezența celui social în construcția rolurilor de gen (cu alte cuvinte, intuind ideea ulterioară a construcției sociale a identităților) (Vlad, 2012: 109). A apărut, de asemenea, ideea controlului propriului trup și repulsia față de pornografie și prostituție care, conform unor curente feministe, erau forme de exploatare a femeilor (Vlad, 2012: 110). 

  Dacă pentru conservatori și pentru societatea burgheză dinaintea mișcărilor de eliberare sexuală monogamia era un dat, feministele acuzau această preconcepție și, coroborându-și revendicările cu teoriile constructivismului social, arătau că monogamia este naturală doar pentru că societatea a hotărât (în mod arbitrar) astfel și că, departe de a fi un dat, e un comportament învățat și/sau impus (Jackson, Scott, 2004: 155-156). O altă linie de analiză a feministelor este sexualitatea. Dacă pentru ideologia dreptei creștine sexul are ca singur și ultim scop procrearea, unele feministe consideră că acest scop este și el construit social și că, în plus, nu face decât să adâncească diferențele de gen, limitând libertatea femeilor (Jackson, Scott, 2004: 155). Dimpotrivă, alte studii arată că tocmai mutarea accentului de pe procreare pe plăcere contravine cauzei feministelor, transformându-le, prin texte media pornografice, în obiecte de care bărbații abuzează (Cawston, 2019: 624-625).

   Revenind, unul dintre motivele pentru care monogamia este atacată de feminism este acela că ea ar susține o societate patriarhală, bazată pe contractul de căsătorie, un contract care presupune mult mai multe obligații pentru femeie decât pentru bărbat (Jackson, Scott, 2004: 152). Una dintre perspective arată că monogamia, instituționalizată prin căsătorie, nu este decât un eșafodaj pe care societatea patriarhală se bazează pentru a se asigura că bărbatului îi sunt garantate, în continuare, drepturile sexuale, reproductive și domestice asupra femeii (Jackson, Scott, 2004: 152). O altă perspectivă susține că monogamia ar fi apanajul unei burghezii excesiv de morale și ipocrite (Jackson, Scott, 2004: 152).

   S-a arătat, de asemenea, că societatea modernă a renunțat la legitimarea monogamiei pe baze creștine sau pe motive de respectabilitate socială. Mai degrabă, monogamia este acum legitimată dintr-o perspectivă romantică, a loialității față de un singur partener (sau, în cazul monogamiei seriale, față de mai mulți parteneri, dar nu concomitent). Exclusivitatea emoțională este, deci, acum, premisa monogamiei. Acest punct de vedere marginalizează relațiile sexuale cu mai mulți parteneri și creează o opoziție discursivă între castitate/fidelitate și promiscuitate (Rothschild, 2018: 33).

   Utilizând concepte ale unor teoreticieni precum Freud și Lacan, perspectiva psihanalitică concluzionează că: „din punct de vedere psihanalitic, monogamia este, din perspectivă cognitivă, de neconceput și, moralmente, de neapărat.” (trad. aut.) (Bersani, 1998: 3). Potrivit lui Freud, monogamia nu ar fi decât un izvor de nevroze, o încercare de represiune socială și un comportament total artificial dacă se ține cont de impulsurile afective și sexuale ale omului (Rothschild, 2018: 34).

   Alți teoreticieni operează cu concepte precum mononormativitate și poliamor, utilizând teoria constructivismului social, care contribuie, alături de ideologia feministă, la demantelarea ideii potrivit căreia monogamia ar fi singura și cea mai bună opțiune morală (Rothschild, 2018: 29).  Prin cultura populară, literatură, cinematografie, drept, economie, psihologie și alte domenii, mononormativitatea se referă la propagarea ideii că o relație de cuplu stabilă este singura soluție morală. Relațiile sexuale cu mai mulți parteneri sunt fie ignorate în aceste portretizări media ale iubirii ideale, fie atacate. De pildă, legislația care oferă dreptul la căsătorie persoanelor de același sex se aliază cu textele culturale populare pentru a limita dragostea dintre persoanele de același sex la una mononormativă (Rothschild, 2018: 38-39). Monogamia este considerată una dintre structurile patriarhale care oprimă femeile și minoritățile sexuale, în acest punct ideologia feministă intersectându-se cu ideologiile eliberării: „Monogamia în cultura populară este o structură de gen care funcționează în cadrul ordinii patriarhale” (trad. aut.). (Rothschild, 2018: 38).
   În ciuda acestor explicații, legătura dintre feminism și respingerea monogamiei ar putea să pară neclară în continuare. Cu toate acestea, s-a subliniat că feminismul ar fi izvorul antimonogamiei și al poliamorului, dovadă fiind că lucrările scrise împotriva monogamiei și pro poliamor au fost adesea semnate de autoare feministe, cum este cazul cărții The Ethical Slut (Wandrei, 2019: 500), supranumită Biblia poliamorului (Haritaworn et. al., 2006: 519). Este așadar oportun să analizăm atât poliamorul, cât și alte posibile asocieri ale acestuia cu ideologia feministă (fără a trece însă cu vederea că poliamorul a fost asociat și cu numeroase alte ideologii).

   Concept apărut în anii ’90, poliamorul este una dintre soluțiile pe care ideologii feminiști și nu numai le-au găsit pentru a combate mononormativitatea prin demantelarea monogamiei. Poliamorul se referă la întreținerea de relații sexuale cu mai mulți parteneri, cu consimțământul și informarea acestora, asumpția sa fiind aceea că nevoile sexuale ale unui individ nu pot fi întotdeauna satisfăcute în totalitate de o singură persoană (Rothschild, 2018: 42). Relațiile pot exclude, după unii, actele sexuale și se pot limita la emoții, definiția poliamorului fiind foarte controversată și diferită de la autor la autor (Klesse, 2006: 567). Din punct de vedere diacronic, poliamorul s-a născut din pepiniera unei serii de discursuri ideologice, pe de-o parte, feministe; pe de altă parte, de eliberare sexuală (Haritaworn et. al., 2006: 517-518). Cu timpul, el s-a asociat și cu ideologiile de eliberare a minorităților sexuale.

   În ceea ce privește legătura sa cu feminismul, conform unor autori, pericolul poliamorului practicat de femei este că atrage asupra acestora stigmatul de promiscuitate (Aguilar, 2013: 107). Consider că tocmai în acest punct nevralgic poate fi găsită și sensibilitatea feminismului față de poliamor. Deoarece poliamorul le este refuzat femeilor – din cauză că le-ar conduce la promiscuitate -, feminismul este nevoit să legitimeze ideologic poliamorul ca fiind viabil nu doar pentru bărbați, ci și pentru femei.

    Să adăugăm că validarea socială a poliamorului doar în cazul bărbaților, nu și al femeilor, are la bază nu doar prejudecăți populare, cum ar fi că bărbatul poate avea un comportament libertin, iar femeia nu. Această legitimare a poliamorului ca fiind un comportament destinat exclusiv bărbaților este alimentată și de rațiuni (pseudo)științifice. Acesta este cazul explicației științifice a gameților, care arată că, pe când sperma bărbaților este mobilă și infinită, ovulele femeilor sunt imobile și finite, de unde corolarul că bărbații sunt mai predispuși genetic decât femeile să practice poliamorul (Willey, 2016: 7).

  În acest context stigmatizant social, soluția pare a fi una de natură ideologică: „date fiind statutul dominant al monogamiei în societatea americană, precum și multiplii factori sociali care îi perpetuează dominanța, respingerea monogamiei de către un individ ar necesita o mare muncă ideologică” (trad. aut.) (Aguilar, 2013: 108). Așa cum a fost expus anterior, statutul dominant al monogamiei este destinat într-o mai mare măsură femeilor decât bărbaților, cărora le este permis, pe baze cu pretenții științifice, poliamorul (prin permis înțelegem acceptarea socială și lipsa stigmatizării. Sigur că, din punct de vedere legal, femeilor le este permis poliamorul în aceeași măsură ca bărbaților). De aceea, ipoteza mea este că bărbații, nefiind stigmatizați pentru poliamor, nu au avut nevoie să depună acea muncă ideologică expusă de Aguilar. Femeile, în schimb, au avut nevoie să legitimeze poliamorul, iar aici se poate observa de ce feminismul s-a asociat într-o măsură atât de mare cu acest concept. Astfel, spre deosebire de alte ideologii, precum cele de eliberare sexuală sau de eliberare a minorităților sexuale, care s-au asociat cu poliamorul doar ocazional, feminismul și-a făcut adesea un punct de onoare din a legitima poliamorul.

  Legătura dintre ideologia feministă și promovarea poliamorului este subliniată și de studiul lui Barker și Ritchie, care arată că: „toți participanții, în afară de unul, s-au identificat ca fiind feminiști și mulți și-au asociat în mod explicit convingerile feministe cu practicarea poliamorului” (trad. aut.) (Barker, Ritchie, 2007: 141-151 apud Aguilar, 2013: 109). Alt motiv al încorporării poliamorului în al treilea val feminist al anilor ’90 (Aguilar, 2013: 108-110) este, potrivit aceluiași studiu, acela că practicarea poliamorului necesită abilități de organizare (a relațiilor multiple) pe care, în general, le-ar poseda femeile (Barker, Ritchie, 2007: 141-151 apud Aguilar, 2013: 110). În plus, poliamorul ar reduce dependența femeilor față de bărbați și le-ar încuraja să valorizeze relațiile romantice la fel de mult ca pe cele de prietenie (Barker, Ritchie, 2007: 141-151 apud Aguilar, 2013: 110).

  Concluzionând, aceasta a fost o revizitare sumară a motivelor pentru care o parte dintre ideologii feminiști s-au opus monogamiei și au promovat poliamorul. Ipoteza mea este însă că, dincolo de toate aceste explicații sociale, culturale, biologice și de altă natură, motivul fundamental pentru care feminismul a tins să legitimeze în mod intens și constant poliamorul este tocmai că această practică le-a fost interzisă, din punct de vedere socio-cultural, femeilor. Toate acestea în timp ce, de cealaltă parte, bărbaților le-a fost  validat un comportament sexual mai libertin. Astfel, feminismul, în procesul de a se autodefini în raport cu autonomizarea față de societatea patriarhală, a găsit în demantelarea monogamiei și promovarea poliamorului un subterfugiu prin care să se legitimeze în raport cu pretențiile patriarhale ale bărbaților față de femei.

   Bibliografie

Aguilar, Jade, 2013, „Situational Sexual Behaviors: The Ideological Work of Moving toward Polyamory in Communal Living Groups”, Journal of Contemporary Ethnography, Vol. 24, No. 1, 104-129.

Ball, Terence; Dagger, Richard, 2000, Ideologii politice și idealul democratic, traducere de Centrul Academic de Cercetări sociale coordonată de Vasile Boari, Iași, Polirom.

Barker, Meg; Ritchie, Ani, 2007, „Hot Bi Babes and Feminist Families: Poyamorous Women Speak out”, Lesbian & Gay Psychology Review, Vol. 8, No. 2, 141-151.

Bersani, Leo, 1998, „Against Monogamy”, Oxford Literary Review, Vol. 20, No. 1/2, 3-22.

Cawston, Amanda, 2019, „The feminist case against pornography: a review and re-evaluation”, Inquiry, Vol. 62, No. 2, 624-658.

Haritaworn, Jin; Lin, Chin-Ju; Klesse, Christian, 2006, „Poly/logue: A Critical Introduction to Polyamory”, Sexualities, Vol. 9, No. 5, 519-529.

Jackson, Stevi; Scott, Sue, 2004, „The Personal is still Political: Heterosexuality, Feminism and Monogamy”, Feminism & Psychology, vol. 14, nr. 1, 151-157.

Klesse, Christian, 2006, „Polyamory and its Others: Contesting the Terms of Non-Monogamy”, Sexualities, vol. 9, nr. 5, 565-583.

Rothschild, Leehee, 2018, „Compulsory Monogamy and Polyamorous Existence”, Graduate Journal of Social Science, Vol. 14, No. 1, 28-56.

Wandrei, Karin E, 2019, „«Sleeping with the enemy:» Non-monogamy and 1970s lesbian-feminists”, Sexualities, Vol. 22, No. 4, 489-506.

Willey, Angela, 2016, The Politics of Science and the Possibilities of Biology, Durham, Duke University Press.