Robyn Barnacle (ed.), Phenomenology, RMIT Publishing, Melbourne, 2001, p. 111.

Cartea recenzată își propune să analizeze viziunile pe care fenomenologia ca filosofie le deschide cercetătorilor asupra realităților sociale. Departe de a-și propune o expunere exhaustivă a metodelor cărora le poate da naștere fenomenologia, volumul are ca scop explorarea unora dintre posibilitățile deschise de această filosofie și, deopotrivă, metodă (Barnacle, 2001: V).

Volumul începe prin a prezenta una dintre definițiile fenomenologiei: „o metodă de cercetare [al cărei scop este] obținerea unei descrieri riguroase și semnificative a lumii experienței umane cotidiene așa cum este ea trăită și descrisă de anumiți indivizi în circumstanțe specifice” (Pollio et al., 1997: 28 apud Barnacle, 2001: VI).

Dincolo de aceste definiții, precum și de definiția etimologică – în greacă, phenomenon și logos ar însemna studiul fenomenelor (Barnacle, 2001: VI) –, esențială în metoda fenomenologică este acutizarea spiritului critic (Barnacle, 2001: VI), singurul care permite interogarea ideilor, valorilor, acțiunilor și emoțiilor noastre, toate fiind considerate în metoda fenomenologică constructe culturale (Geertz, 1965: 114 apud Barnacle, 2001: VI).

Perspectiva articolelor incluse în volum diferă de la cercetător la cercetător, unele axându-se pe cercetări empirice, altele pe cercetări teoretice, unele studiind subiecți umani, altele studiind texte literare și/sau istorice (Barnacle, 2001: VII). Cu toate acestea, toți cercetătorii au încercat identificarea obstacolelor ce s-ar putea ivi în calea celui care cercetează utilizând fenomenologia (Barnacle, 2001: VII).

Autorii au împărțit volumul în trei categorii: fenomenologie hermeneutică, fenomenologie existențială și sociologie interpretativă (Barnacle, 2001: VIII).

Primul studiu al volumului este scris de Robyn Barnacle și se numește Phenomenology and Wonder (Barnacle, 2001: 3-15). Încă din titlu aflăm relația dintre fenomenologie și mirare, care este aceeași ca în filosofia aristotelică, unde mirarea este punctul de plecare al filosofiei. La fel se întâmplă și în cazul fenomenologiei. Cu alte cuvinte, chiar dacă aceasta are și ea un rol însemnat, nu rațiunea este primordială într-un demers fenomenologic, cât mirarea ca motor declanșator al filosofiei/filosofării/fenomenologiei (Barnacle, 2001: 3). Autoarea începe articolul prin a-și prezenta istoricul personal cu fenomenologia: ea a intrat în contact cu această filosofie prin intermediul unui profesor, care a condus-o către autori precum Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer și, mai ales, Edmund Husserl (Barnacle, 2001: 3-4). Barnacle continuă prin a prezenta eșafodajul științific pe care se bazează modelul raționalist al lui Descartes, bază a gândirii moderne, și anume întrebarea cum se poate demonstra certitudinea epistemologică (Barnacle, 2001: 4). Problema pe care o ridică Descartes ține de dihotomia între corp și conștiința decorporalizată. Dificultatea care urmează este că, în acest context, subiectul uman ar putea fi conștient numai de sine însuși, deci nu ar putea cunoaște lumea obiectivă, înconjurătoare (Barnacle, 2001: 5-6). Husserl a rezolvat această problemă prin regândirea problemei nu în sensul gândirii izolate a rațiunii și obiectului, ca în modelul cartezian, ci în sensul relației dintre conștiință și obiectele cunoașterii, avansând, apoi, ideea lucrurilor în sine (Barnacle, 2001: 6).

Esențială în fenomenologia husserliană este ideea că un obiect nu este prezent în sine însuși, ci este prezent pentru (în relație cu) un subiect (Barnacle, 2001: 7). Conform lui Barnacle, această concepție a permis și teoretizarea unui anume fel de a înțelege alteritatea ca fiind ireductibilă, noi neputând să-l cunoaștem pe celălalt complet din cauza subiectivității proprii: „Celălalt este în mod infinit alteritate, deoarece noi nu avem niciodată acces la celălalt ca atare. De aceea, el/ea este celălalt/cealaltă. Această separație, această disociere nu este doar o limită, ci și condiția relației cu celălalt, o non-relație ca relație” (Derrida et. al., 1999: 71 apud Barnacle, 2001: 7).

După o scurtă ilustrare a ideilor fenomenologice și a impactului acestora asupra filosofiei și a hermeneuticii, Barnacle continuă prin a lega aceste idei de metodologie. Fenomenologia, prin natura sa autoreflexivă, nu poate fi încadrată în tiparele metodologice obișnuite, ci se constituie mai degrabă într-o relație de interdependență cu obiectul curiozității. Cu alte cuvinte, metodologia este cumva implicată în actul gândirii, cele două neputând fi separate atunci când folosim fenomenologia ca modalitate de a înțelege anumite realități (în cazul doctoratului lui Barnacle, ca modalitate de a înțelege dorința) (Barnacle, 2001: 9-13).

Consider că, pe de o parte, un aspect pozitiv al acestui capitol al volumului este că deschide noi orizonturi de cercetare prin utilizarea fenomenologiei. Pe de altă parte însă, capitolul eșuează în a furniza modalități clare de a utiliza fenomenologia ca metodă, accentuând mai degrabă ideea că această filosofie nu poate fi instrumentalizată atât de simplu, ci necesită înțelegerea unui raport mai complex între fenomenologie și metodă de cercetare, un raport de interdependență care nu permite disocierea și autonomizarea lor. Cu alte cuvinte, fenomenologia nu ar putea fi definită ca metodă distinctă, în sensul clasic al cuvântului, ea fiind mai degrabă un mod de raportare la realitatea studiată decât un set de principii și reguli care să poată guverna și facilita un eventual demers de cercetare. 

Care este avantajul utilizării fenomenologiei și hermeneuticii ca metode de cercetare? Potrivit celui de-al doilea studiu, aceste metode sunt ideale pentru a depăși o modalitate superficială de lucru și pentru a dezlega semnificațiile de substrat ale obiectului de studiu (Barnacle et al., 2001: VIII-IX). Bazându-se pe teoretizarea realizată de Husserl, Sharkey descrie, la rândul lui, fenomenologia, accentuând că, în ceea ce privește utilizarea ei ca metodă de cercetare, se poate vorbi mai degrabă despre o anumită mentalitate și un anumit gust care ar defini metoda fenomenologică, decât despre un set strict de reguli și principii care ar putea duce la un rezultat corect (Sharkey, 2001: 17-19). Citându-l pe Gadamer, Sharkey arată că adevărul nu poate fi găsit printr-o metodă clară, printr-o rețetă, metodele fiind instrumente care, deși facilitează cercetarea, nu ajută și la desprinderea cercetătorului de condiționările contextului său socio-cultural (Gadamer, 1989: 365 apud Sharkey 2001: 21). În continuarea articolului, Sharkey prezintă, din perspectiva fenomenologic-hermeneutică a lui Gadamer, următoarele probleme de hermeneutică: conversația, jocul, înțelegerea ca activitatea productivă, nu reproductivă, prejudecata, înțelegerea ca îmbinare de orizonturi (Sharkey, 2001: 22-30). În ceea ce privește aspectele tehnice ale utilizării metodei fenomenologice în cercetare, autorul recomandă cercetătorilor să citească cu atenție textele fenomenologice valoroase (Sharkey, 2001: 30).

A Journey towards Catching Phenomenology de Gloria Latham pleacă de la premisa lui Baudrillard potrivit căreia trăim într-o lume suprasaturată de informație și lipsită de semnificație (Baudrillard, 1998: 95 apud Latham, 2001: 41). Latham și-a propus să studieze interacțiunile dintre copii, primul pas spre studiul său doctoral fiind să citească, să participe la cursuri, să vorbească despre interesele sale de cercetare cu familia și prietenii (Latham, 2001: 41). Totodată, prima sa concluzie legată de studiul său și realizarea acestuia prin fenomenologie a fost că fenomenologia este o metodă sau o stare de lucru dinamică, ce nu se poate lăsa verbalizată strict, ci trebuie mai degrabă descoperită pe cont propriu (Latham, 2001: 44). Textul descrie în continuare metoda folosită de autoare pentru a studia fenomenologic interacțiunile dintre copii. Urmează să descrie un schimb de e-mailuri cu cercetătorul Michael Crotty, care i-a direcționat lecturile în fenomenologie (Latham, 2001: 45). De asemenea, cercetătoarea a ținut două jurnale, unul autobiografic și unul în calitate de cercetător (Latham, 2001: 45). În ceea ce privește relația dintre fenomenologie și pedagogie, cercetătoarea subliniază diferența dintre predare și revelarea înțelesului (Latham 2001: 46), dintre predarea științelor naturale și a celor socio-umane, primele cerând explicații, iar cele din urmă sens și înțelegere (Dilthey, 1976 apud Latham, 2001: 46). În fine, articolul sugerează trei căi de lucru cu fenomenologia (și, în cazul studiului de față, cu copiii): textele literare, care oferă îndrumarea pe care fenomenologia ca filosofie o respinge ca fiind riguroasă și, din acest motiv, periculoasă pentru sens și înțelegere (Latham, 2001: 47-48); implicarea, adică ascultarea copiilor în mod valoros și coroborarea cuvintelor lor cu vocea interioară a cercetătorului (Latham, 2001: 49) și tăcerea care lasă spațiu gândirii, sensului și înțelegerii (Latham, 2001: 51-52).

Potrivit lui Welch, chiar și depresia ar putea fi analizată fenomenologic. Plecând de la premisa că depresia este o problemă de sănătate mintală care nu poate fi (ușor/rapid) soluționată, fenomenologia l-a ajutat pe Welch să interogheze această credință: 

„Până acum, am considerat despresia ca fiind o stare pentru care nu s-ar putea face foarte multe. Am simțit, de asemenea, că majoritatea comunității arbora sentimente asemănătoare. Singura modalitate de a-mi confirma sau informa credințele personale a fost să caut dovezi din alte surse.” (trad. aut.) (Welch, 2001: 59).

Pentru început, cercetarea lui Welch a luat un traseu cantitativ, conformându-se opiniei general acceptate că acest tip de metode ar fi cele mai precise (Welch, 2001: 59). Cu toate acestea, a continuat prin a înțelege că această schemă pozitivistă de înțelegere a depresiei nu e neapărat cea mai potrivită, adoptând, în cele din urmă, o cale mai degrabă filosofică (Welch, 2001: 59). După o incursiune în diverse tipuri de cercetare calitativă (Glaser, Strauss, Derrida, Deleuze, Foucault), Welch a ajuns la fenomenologie prin autori precum Pollio, Parse, Crotty, Husserl, Heidegger, Merleau-Ponty, Ricoeur, Sartre (Welch, 2001: 60). Următorul pas al cercetării a fost interacțiunea cu subiecții (bărbații afectați de depresie) și coroborarea mărturiilor lor cu studiile teoretice parcurse (Welch, 2001: 64). Aceeași concluzie în ceea ce privește metoda fenomenologică se regăsește, ca în toate studiile din volum, și în cel de față:

„Am înțeles acum că a te angaja în cercetarea fenomenologică nu este o problemă de tehnică sau de urmare a unor îndrumări procedurale, deși importante, ci mai degrabă o îmbrățișare a unei poziții filosofice care valorifică existența umană și semnificația personală a experienței. Procesul analizei, așadar, ar trebui, înainte de toate, să se ocupe de încercarea de a înțelege punctul de vedere al participantului [la studiu].” (trad. aut.)  (Welch, 2001: 66).

De la depresie la probleme de management, se pare că fenomenologia poate fi de ajutor și în cazul studierii unor situații de criză în mediul organizațional. Studiul Exploring Creative Forms within Phenomenological Research este structurat, la fel ca celelalte, prin expunerea poveștii de cercetare doctorală a autoarei. De data aceasta, subiectul studiului este modul în care managerii dau sens experiențelor semnificative de tranziție în viața organizațională (Brearley, 2001: 74). Reprezentarea poveștilor managerilor intervievați a fost coroborată cu utilizarea conceptelor teoretice ale fenomenologiei existențiale (studiind autori precum: Reason, Fetterman, Levinson, Filstead, Smith, Frire, Tandon, Berman) (Brearley, 2001: 75). Scopul studiului a fost dublu, atât de a spori conștientizarea experienței umane în situații de tranziție, cât și de a încuraja o mai mare umanitate în organizații (Brearley, 2001: 75-76). Cercetătoarea consideră că fenomenologia i-a oferit, pe de o parte, o perspectivă mai largă (Walker, 1984 apud Brearley, 2001: 77); pe de altă parte, temele existențiale esențiale care să pună întrebările potrivite (Brearley, 2001: 78). Astfel, utilizând instrumentarul filosofic al fenomenologiei și mărturiile managerilor intervievați, autoarea a studiat procesul de creare de sens al managerilor în contextul unor reorganizări ale mediului de lucru în companiile unde lucrau respectivii manageri.

Al șaselea studiu al volumului, Phenomenological Constructions of Psychosocial Identities: Being a psychotherapy or reproductive technology user; the worlds of homeless or a gambler de Erica Hallebone începe prin câteva lămuriri referitoare la utilizarea fenomenologiei ca metodologie de cercetare și la alte cadre teoretice, menționând că studiile ei sunt în general mai apropiate de teoria critică coroborată cu o perspectivă (fenomenologică) interpretativă (Hallebone, 2001: 88). Textul cuprinde patru studii. Primul studiu, de pildă, se referă la femei în context psihoterapeutic și analizează șase roluri pe care acestea le pot lua: manipulatorul frustrat, captivul, fără rol, rol în coliziune, identitate personală/conflict de rol și autonomie (Hallebone, 2001: 92-97).

Concluzionând, aproape toți autorii volumului au utilizat fenomenologia pentru a studia probleme de interes pentru ei, precum filosofia teoretică, interacțiunile dintre copii, depresia etc. Astfel, consider că firul roșu al acestui volum a fost modul în care fenomenologia poate fi integrată în metodologiile de cercetare ale științelor sociale. Toate studiile au subliniat importanța descoperirii propriei căi în fenomenologie și respingerea uneia prestabilite, rigide. Studiile au fost clare, iar, atunci când au folosit limbaj de specialitate, au început prin a oferi câteva introduceri succinte în cadrele teoretice cheie, ceea ce a facilitat lectura textului. Am apreciat abilitatea cu care toate studiile au descris principiile generale ale fenomenologiei ca metodă, ilustrându-le cu exemple, însă am rămas cu numeroase semne de întrebare legate de utilizarea acestei metode care, spre deosebire de altele, este lipsită de reguli clare. Cu toate acestea, studiile au menționat că tocmai aici este esența acestei metode: ea nu constă atât în livrarea unor pași preciși de urmat, cât în formarea unui gust, unei aplecări intuitive către un anumit mod de a percepe fenomenele cercetate.

Bibliografie

Barnacle, Robyn, 2001, „Introduction”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, V-X.

Barnacle, Robyn, 2001, „Phenomenology and Wonder”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 3-15.

Baudrillard, Jean, 1998, In the Shadow of the Silent Majorities or the End of the Social, traducere de P. Foss, P. Patton, J. Johnson, New York.

Brearley, Laura, 2001, „Exploring Creative Forms within Phenomenological Research”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 74-84.

Dilthey, Wilhelm, 1976, Selected Readings, ed. by H. P. Rickman, Cambridge, Cambridge University Press.

Gadamer, Hans-Georg, 1989, Truth and method, trans. by J. Weinsheimer and D. Marshall, New York, Continuum.

Geertz, Clifford, 1965, New Views on the Nature of Man, Chicago, University of Chicago Press.

Hallebone, Erica, 2001, „Phenomenological Construction of Psychosocial Identities: Being a psychotherapy or reproductive technology user; the worlds of being homeless or a gambler”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 87-109.

Kearney, Richard; Dooley, Mark (ed.), 1999, Questioning Ethichs: Contemporary Debates in Philosophy, London, Routledge.

Latham, Gloria, 2001, „A Journey towards Catching Phenomenology”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 41-57.

Pollio, Howard R.; Henley, Tracy B.; Thompson, Craig J., 1997, The phenomenon of Everyday Life, Cambridge, Cambridge University Press.

Sharkey, Paul, 2001, „Hermeneutic Phenomenology”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 16-37.

Walker, Alice, 1984, In Search of Our Mother’s Garden, Londra, Women’s Press.

Welch, Anthony J., 2001, „Finding a Way through the Maze”, in R. Barnacle (ed.), Phenomenology, Melbourne, RMIT Publishing, 2001, 58-73.