Ca orice oraș tradițional, Bucureștiul medieval avea o dezvoltare organică, cu predilecție dictată de necesitățile locuitorilor. În zorii modernității românești însă, logica anarhică a locuirii începea să contravină viziunii câtorva domnitori fanarioți, care, racordați la evoluțiile occidentale, începeau să înțeleagă că buna lor guvernare (oblăduire) depindea și de o dezvoltare rațională a orașului, menită a reflecta noua dinamică a unei lumi ce începea să aspire la ordinea modernă. Odată cu această schimbare sincronică a paradigmei locuirii și organizării sociopolitice, în perioada fanariotă au început să se contureze câteva prime și rudimentare politici urbanistice (Hitchins, 2018: 119-122).

     În actele administrative ale începutului de secol XIX găsim orașul denumit politie. Pentru a fi facil de administrat, configurația politiei trebuia să fie cât mai „lizibilă” pentru privirea autorităților, stabilirea și marcarea granițelor capitalei devenind o necesitate primară pentru domnitorii fanarioți. Fiind un oraș extins organic, prin înglobarea progresivă a satelor, delimitarea Bucureștiului nu era una riguroasă, neexistând ziduri care să îl separe de zonele rurale (Constantini, 2013: 232). Hotarele orașului erau însă marcate cu cruci, șanțuri sau movile: „în două trei rânduri au rânduit luminații Domni ce au stătut după vremi de s’au pus hotare cruci pe marginea politiei Bucureștilor, cu hotărârea ca să nu se mai întindă nici vre-o unul din Bucuresci a-și face case afară din crucile hotarelor” (Urechia, 1900: 796) găsim menționat într-un act din timpul lui Alexandru Vodă Ipsilanti. Însă prevederile din această anafora nu erau respectate de locuitorii periferiilor. Pauperismul din epocă îi determina pe aceștia să caute cele mai puțin costisitoare alternative de locuire, astfel că oamenii ajungeau să își ridice adăposturile dincolo de hotarele trasate de autorități, un subterfugiu pentru a scăpa de angarale – biruri impuse locuitorilor din oraș – și de costul cumpărării unui teren din circumscripția urbei (Dinu, 2017: 68). De aceea, la 1805, Constantin Ipsilanti a stabilit înființarea unei comisii speciale de control, însărcinată tocmai cu identificarea locuitorilor din imobilele de la periferie. Inițiativa a fost îngreunată de logica fiscală, care lăsa loc actelor de corupție, inclusiv în atenția domnitorului ajungând situațiile în care membrii comisiei cereau oamenilor anchetați un rușfet, adică o mită (Dinu, 2017: 69). În caz contrar, autoritățile amenințau locuitorii periferiei cu dărâmarea locuințelor amplasate dincolo de hotare.

      Oamenii de la marginea Bucureștiului nu erau însă singura categorie de locuitori care deturna instaurarea unei noi ordini a orașului modern, ulterioarele eforturi administrative relevând faptul că inclusiv boierii și meșteșugarii rămâneau fideli propriilor interese pecuniare. Demersul urbanistic în care Constantin Ipsilanti a investit cel mai mult – atât ca efort administrativ, fondând și alocând bugete pentru Casa podurilor (Urechia 1897: 674), cât și ca mobilizare de resurse – a fost construcția podurilor. Aceasta presupunea însă consumul unei semnificative cantități de lemn, obținută din defrișarea pădurilor din jurul Bucureștiului, defrișare care s-a extins până când transportul lemnelor în capitală a devenit dificil. Problema nu era una doar de natură logistică, relevantă pentru administrația Bucureștiului, ci era una care se răsfrângea asupra traiului tuturor locuitorilor din capitală, a căror unică sursă de încălzire ori materie primă pentru diferite meșteșuguri rămânea lemnul din pădurile din proximitate. Specula a fost consecința eforturilor de construcție a podurilor, într-un pitac din 1805 Constantin Ipsilanti semnalând că „foarte s-au rărit pădurile, s-au împuținat și s-au depărtat, atâta încât pentru discolia depărtărei aducerii lemnelor ce sunt trebuincioase pentru foc, sunt siliți țăranii a cere prețuri grele și nesuferite.” (Urechia 1897: 675)

     Lemnul era materia primă pentru majoritatea lucrărilor edilitare, fiind folosit inclusiv pentru pavarea drumurilor (Dinu, 2017: 70). Deja exista breasla muncitorilor podari, care erau proveniți cu precădere din satele ilfovene și care erau oameni nedajnici, scutiți de taxe. Activitatea lor era coordonată de vornicia podurilor – anterior înființată de Alexandru Ipsilanti (autor și al primelor cișmele din București) –, dar dependentă de bunăvoința proprietarilor pădurilor din care se cumpăra lemnul necesar construcțiilor. Deși plătiți cu două parale „per copaciu tăiat” (Dinu, 2017: 70), aceștia erau uneori reticenți în a defrișa porțiuni mari din terenurile deținute. În același timp, într-un discurs progresist (chiar cu ceea ce azi ar fi definit ca note moderne de ecologism), Constantin Ipsilanti pleda pentru tăierea rațională a arborilor: domnitorul era nemulțumit de întinderea zonelor defrișate de la periferia orașului și de risipa lemnului pentru lucrări care se dovedeau a fi nesustenabile – ele fiind, cel mai adesea, rezultatul unui exercițiu de improvizație al podarilor neinstruiți, oameni care nu beneficiau încă de niciun tip formal de educație tehnică. Astfel, soluția asigurării unei suficiente materii prime, dar care să nu producă pagube ecologice în proximitatea capitalei a fost mobilizarea mănăstirilor, care, în acord cu facerile de bine pe care și le însușiseră ca misiune, se vedeau de acum obligate să contribuie din propriile păduri cu două treimi din lemnul necesar pavajelor și podurilor din capitală (Dinu 2017: 71). Totodată, pavarea străzilor nu era mereu efortul financiar al administrației ori al clericilor, fiind uneori misiune a  actelor individuale și voluntare de milostenie: în epocă s-au consemnat cazuri în care câte un boier lăsa prin testament ca averea lui să fie folosită pentru podirea unei ulițe, în folosul locuitorilor și spre pomenirea numelui său (Urechia, 1897: 687).

     Fiind adesea congestionate inclusiv la periferii, orașele din Principate erau tulburate de epidemii, inundații produse de revărsarea râurilor încă neregularizate și incendii cauzate de focurile folosite în activitățile casnice, accidente care, în general, erau recurente în istoria lumii urbane medievale (Pounds, 2005). De aceea, în spațiul autohton, dincolo de timida insinuare a unei noi filosofii a orașului, demersurile urbanistice inițiate de domnitorii fanarioți au venit în mare parte și ca un răspuns la aceste probleme imediate. Deși nu multe, mai există capitale europene a căror configurație a fost rezultatul recuperării din urma unor traume: marele incendiu din Londra anului 1666 a determinat adoptarea unui Act of Rebuilding of the City of London (1667), iar cutremurul din Lisabona anului 1755 a dus la reconstrucția capitalei și la dispunerea străzilor ei în eșichier (Apăvăloaiei, 2017: 158), plan care, de altfel, constituia o readaptare a viziunii clasice urbanistice și politice a lui Hippodamos din Milet (Mazza, 2009: 117). A existat, în istorie, și alternativa programatică, cea a orașelor care au fost strategic supuse modernizării – precum a fost cazul „haussmannizării” Parisului – situații care au implicat și trauma provocată a demolării și a rezistenței civile.

     Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, capitala Țării Românești s-a înscris mai degrabă în prima categorie, cea a regenerării în urma hazardului. Succedând puternicele cutremure din 1802-1803, în august 1804 a avut loc un incendiu care a acaparat o mare parte a Bucureștiului și care a izbucnit într-o spițerie (Urechia, 1897: 676). Cu toate că în epocă exista o „pază de foc” denumită iangan, existența materialelor inflamabile ale fiecărei construcții, depozitele de fân ale locuitorilor și distanțele mult prea mici între imobile au facilitat extinderea rapidă a focului, care a putut fi stins abia după 12 ore (Urechia, 1897: 676). Deși nefastă, această conjunctură i-a permis domnitorului Constantin Ipsilanti să convoace Divanul și să stabilească reconstruirea după noi reguli a masivei părți afectate a orașului.

     Principalele dispoziții ale lui Ipsilanti au fost lărgirea ulițelor, interzicerea depozitării de cantități mari de fân în gospodăriile bucureștene și, ca cea mai intransigentă reglementare, interzicerea reconstruirii tuturor caselor afectate de incendiu, conștientizându-se faptul că aglomerarea imobilelor a constituit principala cauză a răspândirii focului (Urechia, 1897: 681). Rarefierea construcțiilor și lărgirea străzilor au redevenit principalul deziderat al administrației, ideal reiterat și în timpul următoarelor domnii: dacă, în mod tradițional, lățimea unei străzi era de 4 stânjeni – adică aproximativ 8 metri (Dinu, 2017: 69) –, într-o anafora din 1816, din timpul lui Ioan Caragea, s-a decis lărgirea inclusiv a ulițelor de la periferia orașului, care trebuiau să atingă lățimea de 20 de stânjeni, indiferent dacă, pentru extinderea lor, „curți, grădini și alte coprinsuri […] au se tăia”  (Urechia, 1900: 796). Doar că, în timpul fiecărei domnii, interesele diferitelor clase sociale subminau aceste eforturi. Reticențele și practicile inoportune de care reformarea urbanistică se lovea nu veneau exclusiv din partea orășenilor cu o condiție economică precară și ale căror colibe erau plasate în atenția noilor proiecte de extindere a drumurilor, ci veneau inclusiv din partea meșteșugarilor și a proprietarilor de prăvălii, care își extindeau tarabele și construcțiile improvizate pe o mare parte a străzilor. Iar ceea ce autoritățile demolau, oamenii reconstruiau, pentru a-și susține afacerea (Dinu, 2017: 70).

     La începutul secolului al XIX-lea, printre locuitorii urbei era încă prea timid conturată ideea unei responsabilități față de spațiul public, astfel că întreținerea curățeniei orașului a devenit o nouă problemă stringentă în ochii decidenților politici. Deocamdată, ea părea să aibă drept soluție proiectarea unor măsuri punitive, menite a-i constrânge pe locuitori să-și îngrijească spațiile din fața imobilelor și prăvăliilor. Oamenii erau obligați să măture, să desfunde șanțurile și coșurile locuințelor și să deszăpezească, aruncarea gunoaielor în spațiul public era interzisă, iar amendarea nerespectării acestor prevederi putea implica inclusiv bătaia publică (Dinu, 2017: 75). De curățenia zonelor publice, cele a căror îngrijire nu ținea de responsabilitatea locuitorilor, se ocupau salahorii, muncitori care, în epocă, erau însărcinați cu întreținerea drumurilor, dar și cu alte munci fizice din domeniul construcțiilor. Întrucât acestea erau sarcini solicitante și adesea exista o penurie de mână de lucru, mobilizați pentru curățenia publică erau și deținuții. Astfel, în 1814, la ordinul domnitorului Caragea, Podul Mogoșoaiei era măturat de 40 de deținuți, în fiecare zi de miercuri și sâmbătă (Urechia, 1900:  712).

     În pofida acestor eforturi, capitala încă era dominată de locuri insalubre, iar calitatea aerului a fost o problemă menționată cu recurență în documentele emise de domnitorii fanarioți și deja corelată cu posibilele probleme de sănătate ale locuitorilor: în hotărârile emise de Constantin Ipsilanti cu privire la igienizarea orașului, era menționată starea de „boale necontenit, fiind-ca aerul nu pote avea înlesnirea lucrării sale” (Urechia, 1897: 675). Cu atât mai mult, întrucât Dâmbovița nu era încă regularizată, zonele de revărsare dădeau naștere unor întinse zone de baltă, care contaminau aerul. Principalele locuri mlăștinoase erau băltacul din Gorgani – viitorul Cișmigiu* –, și balta din fața Curții domnești, ulterior acoperită, la ordinul lui Constantin Ipsilanti, care, la 1804, îi promitea celui care reușește desecarea că va rămâne proprietar pe noul teren. Acest tip de locuri mlăștinoase încă rămânea prezent în București și dădea naștere unor focare de infecție. Așa s-a decis ca, în apropierea bălților, aga capitalei să dea foc gunoaielor, în premodernitate considerându-se că focul are valențe profilactice (Urechia, 1897: 680).

         Încă neînsoțite de o mentalitate urbană, dar nici de condiții socioeconomice modeste, care să facă posibile reformele și să atenueze traumele modernizării capitalei, toate aceste politici urbanistice ale domnitorilor fanarioți au rămas de multe ori la nivelul unor ambițioase deziderate. Ele erau subminate fie de autoritățile care căutau noi oportunități de profit, fie de locuitorii cărora nevoile primare și condițiile de existență nu le dădeau altă alternativă decât a sfida logica orașului modern. Indiferent de realitatea practică și de finalitatea tuturor acestor proiecte, cert este că, încă din epoca fanariotă, orașul a început să fie perceput într-o nouă lumină: ca un spațiu care trebuia să cunoască măsuri de prevenție și ca un loc în care estetica și salubritatea trebuiau să constituie rezultatul unui efort colectiv al rezidenților. Problemele ecologice începeau să apară în discursurile administrative, iar sănătatea locuitorilor a ajuns corelată cu „sănătatea” orașului. Anticipând viitoarele planificări, regularizări și restructurări pe care Bucureștiul secolului al XIX-lea le va cunoaște, cel puțin în plan ideatic, privirea urbanistică a domnitorilor fanarioți deja nu mai era concesivă: încerca să chestioneze, să sancționeze și să demoleze imobilele și mentalitățile care-i perturbau viziunea. Într-o perioadă cu o turbulentă viață politică, doar astfel putea orașul să imprime un ritm ordonat al societății, necesar oricărei domnii.

* Referitor la balta Cișmigiului, primele demersuri de desecare au fost inițiate de Pavel Kiseleff, dar au rămas lipsite de succes. Mai târziu, și tot din rațiuni ce țineau de igiena publică, Gheorghe Bibescu a propus exproprierea locuitorilor din jur, până când, alături de peisagistul Wilhelm Mayer, a reușit transformarea zonei în Grădina Cișmigiu (Potra, 1990: 333).

** Poză copertă: Podul peste Dâmbovița ducând la Mănăstirea Mihai Vodă și la noua Curte domnească (William Watts, după desenul din 1793 al lui Luigi Mayer). Sursă: https://ro.m.wikipedia.org/wiki/M%C4%83n%C4%83stirea_Mihai_Vod%C4%83.

BIBLIOGRAFIE 

Apăvăloaiei, Bobi., 2017, „Încercări de sistematizare a orașului Iași în perioada domniilor fanariote”, Cercetări istorice, XXXVI, Iași, 155-188. 

Constantini, Emanuela, 2013, „Dismantling the Ottoman Heritage? The Evolution of Bucharest in the Nineteenth Century”, in E. Ginio, K. Kaser (eds.), Ottoman Legacies in the Balkans and the Middle East, Tel Aviv, Forum for European Studies at the Hebrew University, 2013, 231-254.

Dinu, Tudor, 2017, Bucureștiul fanariot, vol. II: Administrație, meșteșug, negoț, București, Ed. Humanitas.

Hitchins, Keith, 2018, Românii: 1774-1866, ed. a III-a, trad. de George G. Potra, București, Ed. Humanitas.

Mazza, Luigi, 2009, „Centenary Paper: Plan and constitution – Aristotle’s Hippodamus: towards an ‘ostensive’ definition of spatial planning”, Town Planning Review, Vol. 80, No. 2, 113-141.

Potra, George, 1990, Din Bucureștii de ieri, vol. 1, București, Ed. Științifică și Enciclopedică.

Pounds, Norman, 2005, The Medieval City, London, Greenwood Press.

Urechia, Vasile Alexandrescu, 1897, Istoria românilor, seria 1774-1821, tom VIII, București, Tipografia Fonderia de Litere Thoma Basilescu.

Urechia, Vasile Alexandrescu, 1900, Istoria românilor, seria 1812-1821, tom X, Partea A, București, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl.