Ce ne învață romanul Ciocoii vechi și noi despre statutul femeii și căsătoriile din spațiul românesc al secolului al XIX-lea

• Post by: Marius Ghiță
• 3 October 2023
• No Comment

     Considerat de unii critici drept primul roman „valoros” din literatura română, Ciocoii vechi și noi de Nicolae Filimon, publicat pentru prima dată în anul 1862, în Revista Română, se remarcă în primul rând prin realismul de care acesta dă dovadă. Autorul romanului, prozatorul Nicolae Filimon (n. 1819 – d. 1865), este descris astfel: „un prodigios observator al moravurilor diferitelor pături sociale, are o bună intuiţie a mişcărilor sufleteşti caracteristice, surprinse apoi în gesturi, fizionomie, comportări, în maniera unor adevărate puneri în scenă” (Dicționarul literaturii române, 1979: 354). În marea sa istorie a literaturii române, G. Călinescu îl compară pe Nicolae Filimon, în repetate rânduri, cu marele scriitor francez realist, Honoré de Balzac (Călinescu, 1941: 313-314). De asemenea, G. Călinescu consideră romanul lui N. Filimon „un mic roman stendhalian”, iar pe personajul principal, Dinu Păturică, un „Julien Sorel valah” (Călinescu, 1941: 312). Romanul Ciocoii vechi și noi prezintă o cuprinzătoare „frescă socială, trasată în linii realiste, viguroase, care capătă substanță prin observație și analiză, colorit prin concretețea detaliilor, ca într-o adevărată gravură de epocă” (Dicționarul literaturii române, 1979: 354).

     În acest articol îmi propun o analiză detaliată a romanului scris de Nicolae Filimon, axată pe ipostaze ale femeii și ale căsătoriei din spațiul românesc al secolului al XIX-lea. Fiind un roman de factură realistă, Ciocoii vechi și noi ne oferă detalii relevante despre statutul femeii din acea epocă. Autorul se inspiră din realitatea care îl înconjoară, fiind foarte apropiat de timpul și spațiul pe care le descrie cu minuțiozitate în roman (acțiunea romanului este plasată între anii 1814-1825 în Țara Românească). Trebuie menționat și faptul că, pentru a reconstitui o istorie a femeilor din acea perioadă, sursele scrise de bărbați, ca în cazul de față, nu sunt pe deplin suficiente. Ele prezintă doar o parte a adevărului, deseori viciat, și nu trebuie să ne încredem pe deplin în ele până nu consultăm și alte surse, precum surse oficiale sau lucrări ale cercetătorilor contemporani, pentru a avea o confirmare și a putea deosebi informațiile veridice de cele false sau alterate. Dat fiind contextul social al epocii puse în discuție, sursele scrise de către femei sunt puține și greu accesibile. În lucrările lor, bărbații din acea perioadă pot prezenta versiuni idealizate ale femeilor sau din contră, pot aduce critici genului feminin. Pentru a suplini și perspectiva feminină asupra problematicii discutate în această lucrare, voi face apel la surse istorice recente, care să susțină informațiile despre statutul femeii, identificate în roman.

     În primul rând, în romanul Ciocoii vechi și noi, căsătoria apare a fi un motiv destul de important, deși în plan secundar. Numeroase referințe la această instituție ne permit să facem o caracterizare a acesteia, pe fundalul societății secolului al XIX-lea românesc. Încă din primele pagini ale romanului, căsătoria este descrisă ca un mijloc de înavuțire pentru ciocoii care aspiră la parvenire: „Căsătoria dar, devine pentru dânsul o nouă mină de exploatat. Se propune ca ginere pe la toate fetele bogate; trimite samsari de căsătorie în toată țara și nu se însoară decât numai atunci când găsește o zestre după placul lui” (Filimon, 2003: 7). Zestrea era mult mai importantă decât vârsta, inteligența sau frumusețea femeii cu care ciocoiul alegea să se căsătorească: „fără să se tulbure cât de puțin dacă femeia cu care își leagă soarta este jună, frumoasă și crescută bine, sau slută și depravată” (Filimon, 2003: 7). Pentru Dinu Păturică, Chera Duduca reprezintă „cheia acelui viitor strălucit” (Filimon, 2003: 39) la care el visa. La rândul său, și postelnicul Andronache Tuzluc reușise să parvină tot prin intermediul femeilor: „știa din încercare că raiul ceresc și pământesc nu se poate deschide decât prin femei” (Filimon, 2003: 13).

     În roman, și femeile au un cuvânt de spus în privința acestor căsătorii și nu acceptă orice propunere din partea pețitorilor lor. De pildă, Maria, fiica banului C., nu dorește să se căsătorească cu „necinstitul” postelnic Andronache Tuzluc, întrebându-l pe tatăl ei la auzul veștii: „ce ți-am greșit de voiești să mă faci nenorocită pentru totdeauna?” (Filimon, 2003: 17). Sentimentele copilei erau în acord cu ale tatălui ei și propunerea este respinsă. Cu toate acestea, se lasă de înțeles că Maria nu ar fi avut de ales în cazul în care banul C. ar fi fost de acord cu această căsătorie. De remarcat este diferența de vârstă dintre Andronache Tuzluc și Maria. Știm despre Maria că avea în jur de 14 ani (Filimon, 2003: 16), vârsta lui Andronache Tuzluc nefiind menționată. Dar putem presupune că avea cel puțin dublul vârstei Mariei. Dacă astăzi acest lucru ne poate părea nefiresc, în secolul al XIX-lea, diferențele mari de vârstă între soți erau ceva normal: „în prima jumătate a secolului al XIX-lea […] între soți intervin și mari diferențe de vârstă. Fetele se căsătoresc foarte devreme, de obicei pe la 13-14 ani, bărbații o fac și la 40” (Cazimir, 2006: 58). Pentru a îl convinge pe banul C. să accepte căsătoria cu fiica sa, după ce acesta îl refuzase, Andronache Tuzluc îi cere acest favor domnitorului Caragea, deoarece credea că banul C. nu îl poate refuza pe conducătorul țării (Filimon, 2003: 14-15). Acest lucru se petrecea și în realitate, și nu este doar o ficțiune. Din cartea Constanței Vintilă-Ghițulescu, aflăm că:  „Vodă intervine în alegerile făcute de supușii săi, mergând până la a sili un boier sau o boieroiacă să accepte căsătoria propusă de el” (2011: 125). Acest fapt ilustrează, printre alte aspecte relevante, importanța fundamentală a alianțelor stabilite între boieri, membri de seamă ai structurii economice, sociale și politice, pe care orice conducător aspiră să o configureze după bunul plac.

     În acea perioadă, zestrea era esențială pentru căsătoria femeilor: „O femeie nu se poate mărita fără a avea zestre, iar familia face toate eforturile sociale și economice pentru a procura” (Vintilă-Ghițulescu, 2011: 148). Obligativitatea ca tații să alcătuiască zestrea pentru fiicele lor este stipulată chiar și în legea acelor vremuri: „Tatăl este dator să-și înzestreze pe fiesa din averea lui” (Leguirea Caragea, 1905: 108). Tot conform legii, zestrea soției era „un teritoriu interzis pentru soți”, aceștia nu aveau dreptul să o înstrăineze, ci doar să o administreze (Jianu, 2009: 194-195). În caz că tatăl moare înainte ca fiica sau fiicele lui să se căsătorească, sarcina de a le mărita și înzestra revine moștenitorului casei părintești, de obicei frații fetelor (Vintilă-Ghițulescu, 2011: 149). Un caz similar apare și în Ciocoii vechi și noi – un funcționar îi povestește lui Dinu Păturică cum, în urma morții tatălui său, a fost nevoit să își înzestreze sora cu singura moșie pe care familia o mai avea, pentru ca aceasta „să nu îmbătrânească la ușa casei părintești” (Filimon, 2003: 86). Mai trebuie menționat și faptul că nu exista un conținut specific și/sau o valoare fixă a zestrei, ea „se alcătuiește în funcție de starea și posibilitatea fiecărei familii: nici prea mică pentru o fiică de boieri, nici prea mare pentru o fiică de țărani […] Și totuși, ea nu trebuie să fie nicidecum inferioară rangului și averii familiei” (Vintilă-Ghițulescu, 2011: 149). Uneori se mai întâmpla ca boierii și/sau domnul, într-un act de binefacere, să înzestreze fetele orfane de părinți, care nu s-ar fi putut căsători altfel (Roman, 2016: 111-116).

      Căsătoriile erau aranjate și se făceau în funcție de rang. Vedem foarte bine acest lucru în cazul idilei dintre Maria, fiica banului C, și Gheorghe, fostul vătaf de curte al lui Andronache Tuzluc. Atunci când află de această idilă, banul C. se întreabă „Ce o să zică boierimea cea mare a țării?” (Filimon, 2003: 130) dacă își cunună fiica cu un bărbat ce nu provenea dintr-o familie „bună”, cu stare și cu rang boieresc. Banul C. se gândește că: „Băiatul [n. a. Gheorghe] e înțelept, e procopsit, are inimă bună, dar este ieșit din prostime; lumea o să afle asta și o să mă facă de râsul grecilor lui Caragea” (Filimon, 2003: 130).

     Bărbații trebuiau să își întrețină soțiile și copiii din punct de vedere financiar. Acest lucru ducea inevitabil la o dependență economică a femeii față de soțul ei. O cauză de divorț putea fi reprezentată de incapacitatea bărbatului de a își întreține soția și copiii. Vedem asta și în romanul lui N. Filimon, atunci când este descrisă o situație în care soțul, de meserie calemgiu, cu un salariu de 50 de lei pe lună, nu își permite să întrețină familia și luxul dorit de soția sa, aceasta reproșându-i: „Calicule! Dacă n-ai stare, de ce te-ai însurat?” (Filimon, 2003: 144). N. Filimon prezintă femeile din înalta societate a acelor vremuri drept materialiste, tot timpul cu dorința de a fi în pas cu moda vremurilor și de a purta cele mai scumpe bijuterii pentru a atrage atenția și a-și păstra un statut ridicat în societate: „Voi nu știți că acea ființă pe care voi o credeți îngerul vostru […] este în stare a vă trăda pentru un diamant, pentru un șal” (Filimon, 2003: 49). Pentru a susține afirmația sa, N. Filimon adaugă o notă explicativă în care descrie un caz prezentat drept real, al unui marchiz pe nume Ribopiers (Ribeaupierre), care, în timpul unui bal din Țara Românească, rămâne fascinat de luxul bijuteriilor și veșmintelor femeilor prezente, afirmând: „luxul cucoanelor noastre [n. a. din Țara Românească] este egal cu al nobleței din Petersburg” (Filimon, 2003: 153-154).

     Relațiile extraconjugale ale soțiilor erau aspru pedepsite de soți. Un caz de acest tip îl vedem povestit și în Ciocoii vechi și noi. În timp ce stăpânii lor se aflau la teatru, una dintre slugile unui boier povestește cum stăpânul său și-a surprins nevasta, pe Elencuța, înșelându-l cu hatmanul Cărăbuș. Pentru această faptă, boierul o izgonește pe femeia necredincioasă din casa sa: „Să piei din casă, tălanițo, căci, pe viul Dumnezeu, te omor…” (Filimon, 2003: 164). Alungarea soției din casă, în caz de adulter, era un lucru comun, ea fiind urmată imediat de divorț intentat de soțul trădat și defăimat (Vintilă-Ghițulescu, 2011: 130). În ceea ce îl privește pe amant, boierul îi oferă o pedeapsă specială: „trase o bătaie țeapănă lui Cărăbuș, apoi îl despuie în pielea goală, îl unse cu păcură peste tot trupul și după ce-i puse o pereche de coarne închise cu lacăt, ca să nu le poată scoate, îi dete brânci din curte afară” (Filimon, 2003: 165). Se pare că acest gen de pedepse era comun în acea vreme, ele deosebindu-se în funcție de meseria pe care o avea soțul – pedeapsa de mai sus era specifică băcanilor (Ghica, 2004: 66). O metodă prin care soții se asigurau că soțiile lor nu îi înșală era aceea de a le pune sub supravegherea femeilor bătrâne ale casei (Ghica, 2004: 66). Femeile bătrâne aveau rolul de depozitare și păzitoare ale moralei, urmărind îndeaproape în special pe tinerele femei ale casei (Ciupală, 2003: 24). În două rânduri vedem această metodă exemplificată în romanul lui N. Filimon. Postelnicul Andronache Tuzluc, auzind zvonuri cum că Duduca l-ar înșela, „se decise de a o pune sub privegherea unui Argus. […] Prima idee ce i se înfățișa fu de a o pune sub privegherea unei femei bătrâne” (Filimon, 2003: 36). Banul C., suspectând relația de iubire ce se înfiripa între fiica sa, Maria, și Gheorghe, „se îngriji numai de a chema pe o femeie bătrână, credincioasă a casei, și a-i ordona ca să privegheze pe fată de aproape” (Filimon, 2003: 127).

     În ultimul caz se poate observa și faptul că femeile necăsătorite erau considerate un pericol la adresa societății și a moralei (Roman, 2016: 270). O alternativă la căsătorie era, pentru femei, călugărirea la o mănăstire. Astfel, ele erau scoase în afara pericolului de a încălca morala societății. În Ciocoii vechi și noi, cele două personaje feminine centrale, Chera Duduca și Maria, fac referire la acest lucru. La propunerea tatălui său de a se căsători cu Andronache Tuzluc, Maria afirmă: „Mai bine mă voi îngropa de vie într-o mănăstire și îmi voi plânge în singurătate nenorocirile mele, decât să primesc a fi soția celui mai necinstit dintre ciocoii lui Caragea” (Filimon, 2003: 18). Chera Duduca îl amenință pe Andronache Tuzluc că se va călugări dacă nu îi sunt îndeplinite dorințele: „Am venit să îți spun că de azi înainte nu mai sunt amoreaza domniei tale; mă duc la călugărie!” (Filimon, 2003: 70). Acest lucru ar fi însemnat o pierdere foarte mare pentru postelnic, deoarece nu s-ar mai fi putut căsători cu femeia pe care o iubea. În majoritatea cazurilor, căsătoria nu avea loc din dragoste, ea fiind „o afacere ce se încheia între bărbați” (Ciupală, 2003: 33). În romanul lui N. Filimon, dragostea este văzută și ca o slăbiciune. Postelnicul Andronache Tuzluc cade pradă minciunilor Cherei Duduca pentru că dragostea pe care i-o purta îl făcuse nesimțitor și ușor de manipulat de aceasta. O scenă emblematică, care arată manipularea la care Duduca îl supune pe Andronache Tuzluc, este scena leșinului.

     În concluzie, putem afirma că romanul lui Nicolae Filimon este o sursă importantă pentru studierea statutului femeilor și a căsătoriei din secolul al XIX-lea. Acesta ne oferă informații importante despre: cum se legau căsătoriile, cât de relevantă era zestrea pentru ca femeile să se poată căsători, ce alternative aveau femeile care nu se căsătoreau, cum erau privite și pedepsite de soți relațiile extraconjugale, dar și cine erau depozitarele și păzitoarele moralei acelor vremuri (această din urmă sarcină mai era îndeplinită și de soții sau tații femeilor). Poate cele mai importante aspecte sunt cele legate de inegalitatea femeilor față de bărbați, dar și de dependența femeilor de bărbații lor.

 

BIBLIOGRAFIE

***, Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900 (1979), București, Editura Academiei Republicii Socialiste România.

***, „Legiurea Caragea (după ediția de la 1818)”, 1905, în Vechile legiuri românești, ed. de Dem. D. Stoenescu, Craiova, Tipografia Fane Constantinescu.

CĂLINESCU, George, 1941, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, București, Fundația Regală pentru Literatură și Artă.

CAZIMIR, Ștefan, 2006, Alfabetul de tranziție, ed. a II-a, București, Humanitas.

CIUPALĂ, Alin, 2003, Femeia în societatea românească a secolului al XIX-lea. Între public și privat, București, Editura Meridiane.

FILIMON, Nicolae, 2003, Ciocoii vechi și noi sau Ce naște din pisică șoarici mănâncă, București, Editura Ștefan.

GHICA, Ion, 2004, Scrisori către V. Alecsandri, ed. îngrijită de Radu Gârmacea și ilustrată de Rareș Ionașcu, București, Humanitas.

JIANU, Angela, 2009, “Women, Dowries, and Patrimonial Law in Old Regime Romania (c. 1750−−1830)”, Journal of Family History, Vol. 34, No. 2, 189-205.

ROMAN, Nicoleta, 2016, „Deznădăjduită muiere n-au fost ca mine”: femei, onoare și păcat în Valahia secolului al XIX-lea, București, Humanitas.

VINTILĂ-GHIȚULESCU, Constanța, 2011, În șalvari și cu ișlic. Biserică, sexualitate și divorț în Țara Românească a secolului al XVIII-lea, București, Humanitas.