Pentru a identifica tiparele cercetării de echipă din cât mai multe sfere ale cunoașterii științifice, într-un studiu desfășurat în anii 2008-2009, Jenny M. Lewis, Sandy Ross și Thomas Holden au intervievat 274 de cercetători afiliați universităților din Birmingham, Auckland și Melbourne. Dacă doar 7% dintre respondenții reprezentanți ai științelor exacte și-au afirmat preferința pentru cercetarea individuală, în rândul umaniștilor, aceeași preferință a fost exprimată de un procent de 66% dintre cercetătorii intervievați (Lewis et al., 2012: 699-700). Pentru justificarea acestei reticențe față de cercetărea de echipă, însă, umaniștii nu au invocat argumentele convenționale legate de riscurile adesea inerente ale muncii colective – nerecunoașterea meritelor individuale, divergențele de opinie, obscurarea originalității sau nerespectarea normelor deontologice –, ci au menționat dorința de a respecta tradiția disciplinei pe care o reprezintă (Lewis et al., 2012: 699-700). Această tradiție l-a portretizat pe cercetătorul din domeniul umanist ca pe un om de știință solitar, care operează în mod predilect cu instrumente epistemologice ce îndeamnă tot la izolare: lectura și scrisul.

         În încercarea de a explica ponderea cercetărilor de echipă în diferite domenii științifice, studiile pornesc adesea de la analize bibliometrice, ale căror rezultate sunt explicate pe baza evoluțiilor tehnologice, a oportunităților de finanțare a proiectelor ori a altor tendințe pragmatice sau rațiuni pecuniare din domeniul cercetării. Însă, precum se reflectă în demersul lui Lewis, Ross și Holden, decizia cercetătorilor de a se implica sau nu într-un efort colectiv de producere a cunoașterii poate fi condiționată și de justificări de altă natură, mai exact de un habitus științific, care este inclusiv un produs al unei întregi serii de constante culturale. Articolul de față este astfel menit să radiografieze dimensiunile istorice și culturale care explică persistența unei atitudini refractare a umaniștilor față de cercetările de echipă. Punctate vor fi reperele evoluției cercetării umaniste în epoca modernă, a felului în care imaginarul cultural din jurul umanistului a fost construit și a manierei în care reperele mentalitare ale acestei evoluții istorice încă domină cercetarea contemporană.  

          Luând-o pe urma științelor exacte (STEM), începând cu anii 2010 și în special odată cu ascensiunea cunoscută de Digital Humanities, numărul cercetărilor academice ca rezultat al muncii de echipă a sporit în domeniul științelor umaniste. Noile oportunități tehnologice au stimulat și posibilitatea creării de cadre academice interdisciplinare, a căror apariție a fost generată inclusiv de nevoia de a răspunde unor întrebări de cercetare complexe și unor mai vaste universuri tematice, dificil de abordat dintr-o perspectivă teoretică izolată (Burroughs, 2017: 508). Această reconceptualizare a cunoașterii ca produs al unui efort colectiv nu a fost însă o evoluție singulară, resimțită doar de științele umaniste, ci a fost, în ultimele decenii, o turnură sesizabilă în cadrul mai multor domenii de cercetare.

          Într-un studiu bibliometric de anvergură, Stefan Wuchty, Benjamin F. Jones și Brian Uzzi au supus analizei 19.9 milioane de studii publicate în anii 1955-2000 și 2.1 milioane de invenții brevetate în anii 1975-2000, toate din domeniile științelor sociale, științelor umaniste, artelor, științelor naturale și ingineriei (Wuchty et al., 2007: 1036-1037). Deși științele exacte dețineau și încă dețin supremația numerică în ceea ce privește coautoratul, toate categoriile generale analizate au cunoscut o creștere a procentului de publicații cu mai mulți autori: în cazul științelor sociale, dacă în 1955 doar 17.15% dintre publicații erau rezultate ale cercetării de echipă, în 2000, procentul crește la 51.5%, iar, în cadrul științelor umaniste, 88.5% dintre cele 27 de subdomenii analizate au înregistrat creșterea numărului de publicații cu mai mulți autori. La o privire mai amplă însă, raportat la dinamica tuturor sferelor de cercetare, se constată că sporirea cercetărilor de echipă în științele umaniste nu este una radicală, domeniul consacrându-se în continuare – în special prin opoziție cu științele exacte – drept unul mai degrabă definit de procesul individual de cercetare (Wuchty et al., 2007: 1036-1037).

          Cauzele acestei nealinieri totale a umaniștilor la tendințele care s-au insinuat, în ultimele decenii, în aproape toate ariile științifice sunt alimentate, în primul rând, de reticența față de potențialele probleme care pot apărea în economia oricărei echipe de lucru: distribuirea inechitabilă a sarcinilor poate genera marginalizarea sau nerecunoașterea meritelor cercetătorilor care depun cele mai mari eforturi sau, dimpotrivă, pot exista cercetători care, aducând contribuții minime, își arogă o parte mai mare, disproporționată, din avantajele cercetării. Preîntâmpinarea acestor situații indezirabile face adesea necesară existența unei instanțe suplimentare, cea a coordonatorului, care trebuie să armonizeze interesele cercetătorilor și să elimine asimetriile de putere, păstrând totodată logica sistemului ierarhic născut din particularitatea rolului fiecărui membru al echipei. Astfel, inclusiv concesia de a te supune autorității unui coordonator poate genera alte atitudini refractare din partea umaniștilor. Și rezultatele unei cercetări de echipă sunt dificil de gestionat, în special în științele umaniste, acolo unde se operează cu diferite concepte și idei mereu modelate de viziuni și interpretări subiective, unui colectiv de autori fiindu-i astfel dificil să furnizeze un produs al cercetării unitar, omogen. Nu este facilă armonizarea viziunilor tuturor, reușind ca, în același timp, să nu fie umbrită individualitatea perspectivei fiecărui membru al echipei (Socaciu, 2018: 23). Cu atât mai mult, umanistul operează cu abstracțiuni, iar analizele lui necesită chiar o doză de speculație și imaginație, motiv pentru care adesea cercetările de echipă au fost văzute drept un adversar al originalității sau chiar drept un mediu care poate inhiba cercetătorul (Luszki, 1957: 23).

        Aplicând dinamicii cercetării de echipă teoria lui Michael Gibbons privind modurile de producere a cunoașterii în societatea contemporană (Gibbons et al., 1994: 5-6), Lisa Mooney Smith definește 3 tipare de colaborare în cercetările umaniste, făcând distincția dintre modul multidisciplinar – definit ca simpla reunire a viziunilor și experiențelor fiecărui membru al echipei –, cel interdisciplinar – înțeles ca încercare a autorilor de a găsi puncte de convergență ale expertizei fiecăruia, uneori prin realizarea de concesii – și cel transdisciplinar, adică detașarea de experiențele individuale și identificarea în echipă de noi idei și strategii de cercetare. 

     Deși cel din urmă este considerat a fi definitoriu muncii de echipă, muncă în care ideile trebuie să fie generate de un dialog și un efort colectiv de cercetare, tiparele interdisciplinare și multidisciplinare sunt cele care predomină în științele umaniste, adesea cercetătorii doar atașându-și rezultatele individuale unui trunchi comun al proiectului. Lisa Mooney Smith califică însă acest fenomen ca fiind născut nu dintr-o teamă a cercetătorilor față de dialog, ci dintr-o „pasivitate involuntară”, generată de tendința contemporană de hiperspecializare a umaniștilor (Smith, 2012: 109-110).

        Pe lângă aceste rațiuni ce țin de profilul umaniștilor sau de riscurile caracteristice desfășurării oricărei munci colective, ponderea mai scăzută a cercetărilor de echipă în cadrul științelor umaniste poate avea inclusiv o serie de cauze culturale și istorice. Acestea au fost definite de intelectualii reticenți față de cercetarea de echipă mai degrabă drept o reverență în fața „tradiției disciplinei” umaniste (Burroughs, 2017: 509). Prin natura lor, instrumentele de cunoaștere pe care umanistul le folosește în cercetare, respectiv scrisul și cititul, sunt activități solitare. Așa s-au consacrat și în picturile renascentiste.

          Pornind de la reprezentarea Sfântul Ieronim, singur, traducând Biblia în latină, reprezentare popularizată de pictori precum Domenico Ghirlandaio, Albrecht Dürer și Jan van Eyck, numeroase portretizări ale oamenilor de litere vor continua să reproducă această imagine convențională. Portretul lui Desiderius Erasmus, de Quinten Massys [Fig. 1] sau Portretul lui Ugolino Martelli, realizat de Agnolo Bronzino [Fig. 2] sunt reprezentări ale unor intelectuali, care țin sugestiv o carte în mână. Adesea sunt izolați și într-un spațiu care, tot în Renaștere, a ajuns să fie asociat cu cercetarea umanistă: studiolo, substitut al medievalului scriptorium și loc în care umanistul se retrăgea pentru studiu. Imaginea a devenit una arhetipală, sedimentată în imaginarul studiilor umaniste, fiind mai ușor de conceptualizat omul de litere singur, decât însoțit de parteneri de cercetare.

          Reprezentările picturale nu sunt un simplu produs al imaginației artistice, ci ele reflectă evoluția istorică a particularităților unui cadru cultural distinct al științelor umaniste, care, conform lui Jennie M. Burroughs (Burroughs, 2017: 509), alimentează atitudinea adesea refractară a umaniștilor în fața cercetării de echipă. În același sens, în 1959, prin lucrarea The Two Cultures and the Scientific Revolution, Charles P. Snow a popularizat problema celor două culturi, formulare prin care cercetătorul deplângea conceptualizarea maniheistă și nedialogică a celor două arii de cunoaștere – științele exacte și științele umane, universuri distincte, ale căror granițe trebuie demantelate. Ideea lui Snow era însă o tardivă constatare a unui fenomen istoric amendat încă din epoca modernă.

          Istoria științelor socioumaniste a cunoscut proiecte majore care au implicat eforturi colective de redactare. Ele au fost amplificate, în modernitate, de un context cultural prielnic: dorința iluminiștilor de a sintetiza și sistematiza cunoașterea totală, ideal pentru care erau necesare eforturile intelectualilor din mai multe domenii. Așa a sporit numărul lexicoanele, al dicționarelor și enciclopediilor, universale sau specializate și care mobilizau din ce în ce mai mulți colaboratori, începând să vizeze și domeniul artelor, al istoriei și al limbii (Swiggers, 1984: 84). Cu un prim volum publicat în 1751, cel mai consacrat exemplu de enciclopedie universală din Iluminism, L’ Encyclopédie, coordonată de Denis Diderot și Jean le Rond d’Alembert și efort al peste 150 de autori, a debutat tocmai cu reprezentarea intitulată Sistemul figurativ al cunoașterii umane [Fig. 3], o reprezentare schematică a celor trei principale arii epistemologice: memoria – unde regăsim istoria drept disciplină reprezentativă –, rațiunea – înțeleasă generic ca instrument al filosofiei naturii, omului și divinității –, și imaginația, reprezentată de arta poetică (Llana, 2000: 4).

          Odată ce această viziune iluministă nu s-a mai impus pe scena culturală, în secolul al XIX-lea, raționalismul, instrumentele științelor naturale sau gândirea seculară au devenit percepute drept produse ale lumii moderne ce puteau simplifica natura umană ori puteau limita imaginația și cunoașterea reflexivă. În mod previzibil, romanticii au fost primii care au resimțit aceste evoluții drept o amenințare, începând să deplângă această fragmentare a cunoașterii și lipsă de dialog între discipline (Snow, 1998: X-XI). În același secol, în spațiul britanic, în special odată cu lansarea Oxford English Dictionary, s-a impus sensul limitativ al termenului „știință”, aplicabil exclusiv fizicii, matematicii și științelor experimentale, omul de știință devenind doar individul preocupat de lumea materială. Cu atât mai mult, și elitele din statele moderne industrializate erau interesate de progresul economic și științific, începând să respecte o relativă paritate a disciplinelor exacte – altădată stigmatizate în fața educației clasice – și umaniste în cadrul curriculumurilor sistemelor naționale de educație.

          De la disciplinele elogiate de Diderot și văzute ca sisteme ce însumează numeroase arii de cunoaștere, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, științele umaniste adesea devin percepute drept domenii marginale. Umanistul rămâne retras în bibliotecă, în timp ce oamenii de știință încep să își cristalizeze nu doar o proprie identitate profesională, ci și un spațiu lucrativ comun: născut din atelierele apotecarilor și alchimiștilor, laboratorului i se conturează o imagine indisolubil legată de ideea de știință modernă experimentală. Începând cu finalul secolului al XIX-lea, el beneficiază de propriile reprezentări picturale, în care nu mai regăsim intelectualul portretizat singur, ci ca parte a unei echipe. Chiar în L’Encyclopédie coordonată de Diderot, asociată definiției termenului „chimie” este o gravură [Fig. 4] ce ilustrează un laborator în care este prezintă o echipă de lucru, echipă în care fiecare membru întreprinde o sarcină specifică, semn inclusiv al unei specializări și diviziuni a muncii de cercetare (Schmidgen, 2018: 4-9).

     Aceste perspective istorice antitetice ale actului de producere a cunoașterii au avut ecouri și în analizele contemporane dedicate cercetării, muncii de echipă și, în general, sistemelor ideatice care domină științele exacte și socioumaniste. Ca urmare a formării, vocației și parcursului său profesional, britanicul Charles P. Snow vorbește atât din ipostaza omului de știință, cât și din cea a romancierului și intelectualului preocupat de literatură. 

Totuși, conform expunerii din lucrarea lui de referință The Two Cultures and the Scientific Revolution (1959), „climatul psihologic, moral și intelectual” diferit al științelor socioumaniste și al celor exacte au transformat aceste două sfere ale cunoașterii în două culturi diferite, care au dat naștere unei lumi intelectuale occidentale polarizate.

          Cultura științelor exacte este cea descrisă de Snow ca o cultură antropologică în sine, ai cărei membri împărtășesc inclusiv aceleași valori, viziuni sociale, politice, religioase și tipare comportamentale ce le permit o mai ușoară cooperare intelectuală (Snow, 1959: 3-10). Deși, condamnând tocmai diviziunea simplificatoare a cunoașterii, considerațiile cercetătorului britanic au fost calificate drept generalizări și descrieri stereotipe ale grupurilor de intelectuali, opera lui Snow și ulterioara popularizare a ideii de two cultures demonstrează faptul că dinamica diferită a mediului socioumanist, relațiile dintre oamenii de litere și felul în care ei se raportează la actul de cercetare – conceptualizat ca unul mai degrabă solitar – trebuie înțelese nu ca realități determinate exclusiv de logistica și dimensiunile pragmatice ale muncii de echipă, ci ca realități influențate inclusiv de cultură, de tradiția disciplinei și de evoluțiile istorice. 

BIBLIOGRAFIE

Lucrări generale:

Gibbons, Michael; Limoges, Camille; Nowotny, Helga et al., 1994, The New Production of Knowledge: The Dynamics of Science and Research in Contemporary Societies, London, SAGE Publications.

Mooney Smith, Lisa, 2012, Knowledge Transfer in Higher Education. Collaboration in the Arts and Humanities, London, Palgrave Macmillan.

Snow, C. P., 1998, The Two Cultures, Cambridge, Cambridge University Press.

Socaciu, Emanuel, 2018, „Deontologia muncii de echipă în cercetarea academică”, în Liviu Papadima (coord.), 2018, Deontologie academică. Curriculum-cadru, București, Ed. Universității din București, 23-26.

Studii și articole:

Burroughs, Jennie M., 2017, „No Uniform Culture: Patterns of Collaborative Research in the Humanities”, portal: Libraries and the Academy, Vol. 17, No. 3, 507-527.

Llana, James, 2000, „Natural History and the «Encyclopédie»”, Journal of the History of Biology, Vol. 33, No. 1, 1-25.

Lewis, Jenny M.; Ross, Sandy; Holden, Thomas, 2012, „The how and why of academic collaboration: disciplinary differences and policy implications”, Higher Education, Vol. 64, No. 5, 693-708.

Luszki, Margaret Barron, 1957, „Team Research in Social Science Major Consequences of a Growing Trend”, Human Organization, Vol. 16, No. 1, 21-27.

Schmidgen, Henning, 2011, „The Laboratory”, EGO: Journal of European History Online, Institute of European History, 1-16.

Swiggers, Pierre, 1984, „Pré-histoire et histoire de l’«Encyclopédie»”, Revue Historique, T. 271, Fasc. 1 (549), 83-93.

Wuchty, Stefan; Uzzi, Brian; Jones, Benjamin, 2007, „The Increasing Dominance of Teams in Production of Knowledge”, Science, Vol. 316, No. 5827, 1036-1039.